Inle lake

In afara de aeroportului international din Yangoon restul aeroporturilor din Myanmar arata ca niste autogari de provincie. Si desfasurarea evenimentelor e cam tot ca in autogara. Pentru cantarirea bagajelor este un cantar mare, comun tututor companiilor, cum erau pe vremea lui Ceausescu pentru cantarirea cartofilor. Bine nu prea l-am vazut folosit, cred ca evaluarea se face din ochi. Dupa ce am primit locurile din avion l-am intrebat pe tipul de la ghiseu cum o sa stim cand sa ne urcam in avion. Mi-a zis sa nu ma ingrijorez ca o sa vina cineva si o sa strige si o sa dea din maini cand o sa fie cazul. Peste 30 min un nene a insfacat o plancarda pe care scria 737( adica zborul nostru) si a ineput sa tipe prin sala de asteptare.. heho, heho. Despre noi era vorba. 

Dupa ce ne-am suit in avion pe pista de pe care urma sa plecam noi au aterizat doua avioane militare Mig. Asta chiar nu am mai vazut-o. Va dati seama cu ar fi ca de pe JFK sa plece si aviaoanele de pasageri catre Miami si bombardierele B52 catre Irak si daca mai e loc in carucioarele de bagaje sa mai inghesuie si 2 bombe cu napalm ca tot sunt avioanele apropiate.

Cursele aeriene sunt precum cursele de autobuz la noi. Pleaca de dimineata din capitala si zboara din oras in oras pana seara cu stop de 15 minute in fiecare oras mare. Seara poposesc in Yangoon. De la Heho pana la lacul Inle mai este un drum de o ora cu taxiul. Stiam ca trebuie sa ne asteptam la preturi intre 25-40 usd pe drum si am reusit sa negociem la limita inferioara. Intoarcerea la aeroport este doar 15 usd pentru ca oferta este mult mai mare in oras.
Dupa fix o ora de drum soferul ne opreste la marginea lacului inle in fata unei agentii de tursim naval si ne spune ca mai departe nu poate merge ca nu e drum si ca trebuie sa luam barca. Inca un scam de tip Asia imi zic, dar intram in baraca respectiva pentru ca nu avem de ales. Patronul agentiei imi arata unde suntem noi si unde e hotelul si imi zice ca mai trebuie sa dam 12 usd pentru a ajunge la destinatie. Ii zic da bine si plec. Ma intorc la soferul nostru si ii zic sa mergem cu masina ca am vazut ca e drum pana acolo pe harta. Blufam evident. Bluful mi-a iesit doar partial pentru ca a recunoscut ca e drum, dar e foarte prost si ca nu poate ajunge.
Adevarul e ca unde eram noi opriti si cu soferul care nu vroia sa ne duca mai departe nu prea aveam optiuni. Alte taxiuri nu mai erau si nici alte barci. Asa stand lucrurile ce imi zic eu, ia sa negociez. Si ii zic 5 usd. Spre surprinderea mea el imi zice 10 si batem palma pe 8. Pana seara ne-am prins ca nu ne pacalisera si chiar nu se putea ajunge la hotel cu masina, el fiind in mijlocul lacului. Hotelul este un resort superb cu bungalouri pe apa. Camerele sunt imense, tot personalul hotelului te saluta de fiecare data cand treci pe langa ei. Pare un colt de paradis. 

Cu o singura problema. Fundalul sonor. Am senzatia in permanenta ca sunt intr-o zona de razboi si trec elicoptere pe langa noi. Zona fiind deja foarte turistica localnicii si-au montat pe vechile lor barci niste motoare diesel. Si sunt sute care plimba turistii in toate directiile. Cu siguranta zona va fi de nevizitat in cativa ani. Prima barca trece prin fata hotelului nostru la 4.02 din spusele Adinei ( nu am sa o verific), iau ultima in jur de 11. In timpul zilei dupa cum ziceam e jale...

Am vizitat mai multe afaceri locale, o mini fabrica de facut tigari, o tesatorie si o fierarie, toate facute special pentru turisti. Cateva stupe mai noi si inca cateva in ruina. 

Piata plutioare e insa spectaculoasa. Tu treci cu barca ta ca un domn si vanzatorii localnici se prind de barca ta din mers ca mustele.

Pescarii locali au in stil incredibil de a vasli cu piciorul. Evident ca multi din ei fac asta pentru banii turistilor care ii pozeaza. 

Ce mi s-a parut foarte tare a fost faptul ca doi tineri recruti din armata myanmareza au venit la mine si mi-au cerut sa faca poze cu mine. Mi s-a mai intamplat asta cu civili, dar niciodata cu cadre militare. Erau tare emotionati cand le-am strans miinile la sfarsit.

Dupa 3 zile e ne-am plimbat in sus si in jos pe lac si am vazut toate satele din jur am plecat spre Bagan.

Prima zi din Myanmar

Yangoon - 9.01.2014

O data ajunsi in fata receptionerului acesta ne-a zis ca nu avem rezervare. Am scos telefonul si i-am aratat confirmarea de la booking si cand a vazut-o a zis: other grand hotel, in chinatown, not this one sister hotel. 

Era ora 22.30 cu mult dupa ora 21, moment in care Yangoonul se inchide. Taxiul nostru plecase de mult. Dupa un scurt moment de ingrijorare al meu si o pauza a receptionerului acesta imi zice: Don't worry, we take you to the hotel. We pay taxi.

Va dati seama ca noi am ajuns la alt hotel din eroarea taximetristului, fie el si hotel "sora" si receptionerul ne plateste taxiul din banii lui/hotelului. 2,2 dolari. O suma mare pentru o tara in care imensa majoritate castiga sub 1 usd pe zi.

A doua zi dis de dimineata am plecat la o scurta plimbare in jurul hotelului. Si am mai descoperit ceva.

Oamenii care nu sunt implicati in turism nu te privesc in ochi, poate le e rusine sau poate frica. 

Cei implicati sau cei care stau in zone turistice si sunt obisnuiti sa vada straini iti zambesc constant. Venind din Romania am uitat cum e sa vezi oameni zambind.

In Myanmar e destul de greu sa iti iei cazare pe booking, iar sa iti cumperi bilete pentru zboruri locale imposibil. Asa ca am apelat la serviciile unei agentii de turism pentru rezevarile de hotel si biletele de avion. William, tipul de la agentie ne-a spus ca trebuie sa plecam de la hotel pe la 8.15-8.30 ca e aglomerat traficul si ca trebuie sa fim la aeroport cu o ora jumatate inainte. 

Avionul era la 11 spre Heho.

Mi-am zis vazand traficul din centru de la ora 8: Un fraier, nu stie el cum arata aglomeratia si am decis sa ne mai plimbam putin. Ne suiam in taxi putin inainte de ora 9 si ce sa vezi avea dreptate. Super aglomeratie. Dupa jumatate de ora de abia facusem 2 km si mai aveam vreo 8 si parca devenea mai aglomerat. Putin dupa ora 10 ajungeam in fata aeoportului si intram in viteza cu bagajele in spate. Un politist ne intreaba unde mergem, ii aruncam din fuga ca la heho. Surpiza ! Se ia dupa noi si se pune in fata noastra si zice, No Heho, International here. Gresisem aeroportul. :) Din fericire cel local era la 3 minute distanta, zice el, adica real vreo 10 cu rucsacii in spate alergand. Din fericire in Myanmar nu sunt asa de stricti cu check in time si ne-au primit in avion. 

Bine nici cu orarul avioanelor nu sunt prea stricti. Zborurile pleaca cu marja de eroare de plus minus 30 minute. De aceea fiecare zbor trebuie confirmat telefonic cu o zi inainte la compania aeriana.

Myanmar - Cateva chestii tehnice

O noua tara vizitata, o noua poveste. Am hotarat ca la inceputul fiecarei postari sa scriu detalii despre costurile de transport si alte lucruri ce sunt utile pentru cei care vor vizita locurile respective.

Viza de myanmar am luat-o din Bangkok intr-o zi. Programul ambasadei este intre 9-12 pentru depuneri si 15.30-16.30 pentru ridicari. La ora 9.02 intram in ambasada si ne asezam la o coada de 50 de persoane pentru a primi numar de ordine. 

Dupa 50 de minute, timp in care am completat si formularul de aplicatie, aveam numarul. Dupa alte 5 minute eram invitati sa platim cei 1260 baht ( aprox 40 usd), cu formularul, 2 poze si evident pasaportul (pe care era sa il uit la hotel). In total am stat o ora, timp in care coada se mai micsorase putin.

La 15.20 ne-am intors sa luam viza si in fata ambasadei erau deja vreo 200 de oameni asezati la coada. La 15.30 fix s-au deschis usile si la ora 16 eram in posesia valoroasei vize.

La aterizarea in Yangoon am vazut ca exista birou de Visa on Arrival si jumatate din avion si-au luat-o de acolo. Pe forumuri citisem ca e doar pentru cei cu vize business, dar se pare ca lucrurile s-au schimbat.

Bancomatele exista si functioneaza. Comisionul de retragere este de 5 usd, la fel ca in Tailanda. 

Pana acum trebuia sa ai la tine numai bancnote de dolari mai noi de 2006 care sa arate ca si cum ar fi fost printate ieri pentru a le putea schimba. Lucrurile au inceput sa se mai relaxeze si aici. Noi am avut dolari cumparati de la un turc de pe calea mosilor caruia nu prea ii pasa de conditiile de schimb valutar din myanmar si ne-a dat vreo 5 bancnote de 100 mazgalite si 2 din 2003. Adevarul e la la momentul cumpararii dolarilor nici eu nu stiam ca banii trebuie sa fie impecabili. In fine cert e ca am reusit sa "scapam" de ei dupa cateva refuzuri.

Roaming. Vodafone nu, Orange da. Cosmote parca da. Am citit intr-un ziar local ca pe 2 ianuarie 2014 singura companie de telefonie mobila locala a semnat contract de interconectare cu Orange. Ce fericire pe Adina, cred ca special pentru ea s-au grabit sa dea drumul cu o saptamana inaintea venirii noastre :) Eu cum am Vodafone telefonul meu sta cuminte in modul de avion.

Am aterizat. Aeroportul e nou si civilizat. Nu sar pe tine taximetristii si exista un birou de unde iti iei un taxi cu rata fixa. Ce mi s-a parut ciudat e ca cel de la ghiseul care mi-a scris chitanta a fost si cel care a condus masina. Din aeroport pana in oras costa 9000 kirali - 10 usd si dureaza cam 30 min seara, in timpul zilei e o alta poveste si veti vedea in postul urmator.

O poveste europeana

Am calatorit destul de mult si in Europa si mi-a placut, dar niciodata nu am fost inspirat in a scrie ce am vazut asa cum am fost in Asia. Pana azi.


Ieri am inceput calatoria prin Portugalia, in Spania :). Dupa un zbor de 3.30h si o calatorie cu metroul de 30 min din terminalul 4S spre terminalul 4, unde ma asteptau bagajele si inca una de 45 cu metroul madrilen ma aflam in fata Hostelului in care urma sa petrecem urmatoarea noapte.

Madridul a fost nice cat am vazut eu din el, dar nu m-a impresionat cu nimic deosebit, probabil pentru ca nu am vazut mare lucru din el.

Desi am vrut sa scriu si cateva cuvinte despre Madrid simt ca inspiratia ma paraseste asa cum s-a intamplat de fiecare data cand am vrut sa o fac despre orase din Europa. Asa ca las Madridul in urma cu protestele din Piata Soarelui impotriva puterii din Spania si o pornesc spre Portugalia.


First stop : Evora


Un orasel cam jumatate din Dorohoi sau, ca sa va fie clar si sa fiu mai precis exact cu Filiasi. Poate unii nu au avut curiozitatea sa viziteze Filiasiul, dar eu am avut-o pe cea de a vizita Evora.


M-am simtit in secolul 14-15, m-am simtit din nou in Fort Cochin in India. Cu lonely planetul intr-o mana si cu Anca in cealalta am pornit spre centrul orasului. Strazile inguste, casele albe, oamenii zambitori la tot pasul m-au facut sa uit imediat ca veneam dupa o calatorie de 6 ore cu dragutul Polo inchiriat. Orele fiind 18, evident ca totul era inchis, toate restaturantele fiind deschise doar pentru praz si cina. Si cum nu era nici una nici alta am rabdat de foame pana la 20. Dupa ce am facut primii pasi prin piata centrala si ne-am pierdut pe stradutele inguste care nu aveau nici o logica in constructie am si uitat de foamea ce ne manase pana in oras. Au fost 2 ore in care nu am facut altceva decat sa imi aduc aminte de India si sa savuram fiecare pas, fiecare fereastra decorata, fiecare casa.
Seara s-a incheiat cu un festin culinar la resturantul 9 fara 15, denumit dupa ceasul second hand pe care patronul l-a cumparat in urma cu 15 ani si nu a depasit niciodata acea ora.
Cand ospatarul a aparut cu un ceaun plin cu orez si fructe de mare si un peste urat, asa cum l-a descris ospatarul, dar foate bun la gust ( monk fish.. orice ar inseamna asta) am crezut ca ne-a adus portia pentru 5 persoane in loc de cea pentru 2. Cand am gusta am crezut ca am murit si am ajuns in raiul mancarii. Evident ca nu a fost nevoie sa il punem la pachet, asa cum credeam initial :)
Este ora 11 si mor de somn de vreo doua ore, acum il inteleg pe batranul Kaltman, dar eu am o circumstanta atenuanta, lagjet si astea 2 ore se simt la varsta mea :)

Maine ne mai invarim prin Evora sa vedem toate catedralele(absolut superbe pe dinafara) care erau azi inchise si o vom porni spreLisboa... am feeling ca imi voi mai dori sa scriu despre Portugalia.

Concursuri pe facebook

Desi blogul acesta trebuia sa fie unul de calatorie nu pot sa ma abtin si sa nu scriu despre o intamplare cotidiana de care m-am lovit zilele trecute.

Concursurile pe facebook au devenit o moda printre firme pentru a isi atrage cat mai multe like-uri pe facebook. De ce fac firmele asta? Un like este foarte valoros. Persoana care a dat like la pagina respectiva practic devine ca un abonat al tuturor stirilor pe care compania respectiva le publica pe facebook, deci si un potential client. Pentru asta firmele pun la bataie de la vouchere de mica valoare pana la masini ( am vazut chiar un concurs cu un bmw .. interesant, nu, parca m-as baga si eu la unul? ). Romanii cum sunt ei inventivi le dau organizatorilor exact ce isi doresc .. cat mai multe like-uri.
Cum se face asta? Simplu ... Se ia o adresa de mail si se face un cont de facebook, apoi se mai ia inca una si se mai face un cont. Se repeta aceasta procedura de cateva sute de ori. Si astfel se obtin sute de conturi de mail.
Apoi urmatorul pas e sa iti promovezi creatia. Pui anunturi pe net ca ai sute de conturi si ca le vinzi 100 like-uri cu 1-2$. Sunt zeci de concursuri si sute de oameni interesati sa le castige asa ca, o investitie de cativa dolari nu li se va parea prea mare pentru a fi propulsati in fruntea topului de like-uri.
Astfel organizatorul concursului obtine ce isi doreste mii de likeuri, dar din pacate nici un potential client.
Exista solutii pentru a descuraja concursierii de profesie, dar pentru asta organizatorul concursului trebuie sa se gandeasca putin la forma concursului.
Cum iti poti da seama ca sunt conturi false, in general au cam 100-150 de prieteni, care toti au aceleasi pasiuni. Concursurile. Daca e un concurs de likeuri la utv, toti vor impartii aceeasi pasiune pentru muzica de la utv.
Asadar daca sunteti organizatorul unui astfel de concurs nu va bucurati prea mult cand vedeti ca unii concurenti muncesc din greu si reusesc sa stranga mii de like-uri ca ele sunt false.
E o intrega mafie in spatele acestor likeuri, de la conturi facute manual, la conturi generate automat, de la voturi date manual la voturi automate generate de scripturi, cu vanzari si cumparari de mii de like-uri.
Sfatul meu e ca inainte de a incepe un astfel de concurs, ganditi-va de doua ori si dati o forma concursului care sa descurajeze votatul pe banda, altfel banii dati vor ajunge la niste trisori si veti avea doar cateva mii de likeuri fara valoare.

Varanasi. Punct si de la capat

Cu toate ca a trecut cam 1 an de cand am plecat din India, recitind ultima parte din blog am simtit ca e momentul sa mai adaug cateva randuri de final pentru a nu lasa neterminata povestea Indiei.

Din Goa ne-am intors pentru o zi in Delhi. Acum dupa 3 saptamani de India priveam mizeria din Pahar Ganj cu alti ochi. Si vanzatorii indieni s-au prins de asta. Parca nu mai eram asaltati cu zeci de oferte de a cumpara obiecte extrem de ieftine sau de a merge gratis cu tuk-tuk. Poate era din cauza culorii pielii mele care devenise maslinie sau datorita atitudinii cu care paseam. Seara am petrecut-o extrem de agreabil in compania unei fete din africa de sud, de origine Indiana, care venise pentru prima oara in vizita in India. Mi s-a parut extrem de funny ca noi am fost ghid pentru o indianca si ca am reusit sa o facem sa treaca mai usor peste socul cultural.

A doua zi am luat trenul spre Varanasi. Oricat de experimentati eram noi in India, cuvantul Varanasi ma facea sa tremur usor. Povestile cu cadavre arzande pe strada nu erau tocmai potrivite pentru a imi da incredere in ceea ce avea sa urmeze.

Am coborat la ora 5 in gara arhiplina din Varanasi. Din fericire am avut buna inspiratie sa cerem de la hotel sa ne trimita pe cineva care sa ne culeaga de pe peron. Nu va inchiputi cat e minunat sentimentul acela de siguranta pe care l-am avut cand un indian micut pe la 45 de ani m-a intreabat : "Mr Lucian?".

Varanasi este intradevar un oras dur, dar indianul micut pe nume Papu, care era si sofer si ghid, ne-a facut sederea ma mult decat placuta. Cu ce nu am reusit sa ne adaptam a fost caldura. Desi veneam dupa 40 grade in Delhi si umiditatea de 71% din Kerala, cele 46-47 de grade de aici imi dadeau sentimentul ca pielea imi ia foc dupa 30 de secunde de stat in soare. In timpul zilei am stat mai mult prin hotel, mall si internet cafe. Ce merita cu adevarat de mentionat este plimbarea pe Gange. Râul sfant al hindusilor. Treziti cu noaptea in cap de catre Papu am plecat prin praful infernal din oras spre ghaturi. Ghaturile sunt locuinte ale caror trepte coboara pana in gange. Treptele sunt folosite pentru baie, pentru ritualuri hinduse sau pentru incinerare.

Varanasi esti cel mai sfant loc pentru hindusi si asta se simte in aer. Ce ne facut cel mai bine sa constientizam asta a fost plimbarea de dimineata, cat si cea de seara cu barca pe Gange.

Stiind ca se apropie plecare stomacul meu a cedat. Fix in ultima zi. Nu puteam sa plec din india fara sa "vizitez" un spital. Apogeul a fost atins exact in seara cand trebuia sa plecam. Am reusit sa combin deshidratarea cu boala de stomac pe care o aveam. Drumul pana la aeroport a fost crunt si nu credeam ca voi reusi sa il duc pana la capat.

Odata ajuns pe aeroport, mi-am revenit ca prin minune si am plecat ... lasand in spate multe lucruri nedescoperite, dar pe care le voi vedea data viitoare cand voi reveni in India, pentru ca ma voi intoarce cu siguranta.

Cochin + Goa

Cochin este capitala statului Kerala, primul stat in care comunistii au castigat alegerile in mod democratic. Si asta se vede in India. Dupa cele doua saptamani petrecute aici am ajuns unanim la concluzia ca prea multa democratie strica.

Afirmatiile pe care le voi face in continuare sunt replici pe care le-am primit pe parcursul calatoriei noastre din partea localnicilor.

- in India este democratie, nu ca in China si de asta putem face cati copii vrem. Mentionez ca sunt 1,2 mld de indieni din care peste 400 mil sub 30 ani. Mare majoritate a familiilor sarace au peste 5-6 copii.

- in India este democratie de aceea putem conduce cum vrem. Si chiar asta fac.



In comunismul din Kerala am descoperit o indie destul de curata, cu un trafic ceva mai civilizat, cu strazi cu trotuare cu niste complexe rezidentiale cum nu avem in Romania si nici nu cred ca o sa avem in urmatorii 10 ani.

Deci pentru noi este clar in India comunismul e bun, democratia nu.

Cand am ajuns aici am rasuflat usurati. In sfarsit ceva mai multa liniste. Nu mai eram incojurati de milioane de masini si de vanzatori de orice. Era un orasel linistit ca un fel de Vama Veche in zilele ei de liniste. Ne-am cazat in Fort Cochin un vechi asezamant portughez cucerit ulterior de olandezi si apoi de britanici. Un loc plin de istorie si plin de biserici catolice.
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa iesim la o plimbare pe malul marii arabiei si am ajuns in piata chinezeasca de peste. Zeci de sortimente de peste, fructe de mare si toate minunatiile care se gasesc in apa erau prezente pe tarabele insalubre ale pescarilor sau chiar pe jos. Evident ca nu am rezistat tentatiei si am cumparat un 1kg de creveti, calamari si un peste pentru fabuloasa suma de 5 euro. Nu apucam sa facem doi pasi ca un baietel localnic ii ia punga lui erwin din mana si pleaca cu ea spre prima terasa pentru a ne pregati un festin culinar cum rar mi-a fost dat sa am.
A doua zi am vizitat toate bisericile catolice din fort si sinagoga. Intrucat telefonul meu era tot sticat am facut presiuni asupra lui erwin sa plecam din fort si sa mergem in oras pentru a gasi un service nokia. Evident ca nu am reparat telefonul, dar am avut parte de o plimbare minunata cu un vaporas care facea legatura intre fort si oras. Costul calatoriei a fost 2 rupii, mai exact 0,13 ron. In momentul cand barca a demarat am fost siguri ca vom merge fix de cat am platit. adica vreo 2-3 metri si apoi barca se va scufunda. Uitandu-ne la barcile care mai erau pe apa am vazut ca absolut toti pasagerii aveau veste de salvare. Am cercetat si barca noastra, care era cea mai amarata dintre toate din zona si nu am gasit decat vreo 2-3 colaci de salvare. Asta nu ne-a linistit prea mult dat fiind ca mai erau inca vreo 100 de indieni in barca cu noi. Dupa 30 de minute, barca a ajuns, nesperat as zice la destinatie.
In ultima zi am mers intr-o plimbare de 7 ore cu barca pe canalele unui lac din apropierea Cochinului. Cred ca este un remediu minunat pentru cei nervosi si stresati. Vegetatie, pasari, pesti, apa si multa linisteeeeee. Liniste pe care nu prea am mai intalnit-o in alta parte in India. Seara ne-am urcat in tren si am pornit spre Goa.
Despre Goa nu sunt prea multe de zis. Am petrecut 3 zile pe malul marii sau la piscina in timpul zilei, iar seara in cluburi. Ne-am imprientenit cu o gramada de lume printe care niste tipi veniti la studiu in india tocmai din zimbabwe. Super simpatici si super dansatori ... evident.
In ultima zi am inchiriat un scuter ( din ala pe 2 roti care merge pe sosea) si am plecat intr-o aventura de 30 km. Practic a fost prima oara in viata mea cand am mers pe scuter. Trebuie sa recunosc ca nu mi-am ales chiar bine locul unde sa incep sa conduc scutere, aici unde nu exista nicio regula de circulatie. Erwin a zis ca am mers foarte bine si ca am invatat ff repede sa conduc ca indienii. Apasam continuu pe claxon, nu ma uitam decat in fata si mergeam pe mijlocul drumului.